Mulțumesc, cu de-a sila
Tatăl: Andrei, spune-i mulțumesc Ioanei! Hai, întoarce-te (tatăl îl așează pe Andrei în poziția de mulțumesc), spune ”mulțumesc!”.
Andrei: Mulțumesc!
Tatăl: Foarte bine, bravo!
Copiii sunt oglinda părinților. Rezonați oare cu propoziția asta? Putem răspunde cu da, cu nu. Știm însă, invariabil, că avem principala responsabilitate când vine vorba de educația copiilor. Replica cei șapte ani de-acasă taie adânc, precis în orgoliul nostru, în statutul nostru de părinți, în calitatea noastră de părinți. Suntem responsabili. E datoria noastră să le predăm lecțiile bunei-cuviințe, ale bunei creșteri. Regulile de conduită. E frumos să spui te rog frumos, mulțumesc, cu plăcere. Nu spui aia, spui fetița, nu spui ce, spui poftim. La fiecare vârstă sunt reguli noi. E responsabilitatea noastră să facem tot ce ne stă în putință pentru ca mai târziu să încasăm noi acel ce copil bine crescut!
Cum (să nu) facem asta?
Aplicăm sistemul de predare/învățare care ne este cel mai familiar. Părinții noștri ne-au predat lecțiile în felul lor. De cele mai multe ori ăsta a fost felul (spun ăsta neîntâmplător): spune așa pentru că așa trebuie, pentru că așa îți spun EU. La școală ni s-au predat lecțiile într-o manieră similară – până data viitoare învățați tabelul lui Mendeleev (pentru că așa vă cer eu, autoritatea). Am învățat o lecție, o predăm mai departe. Noi am înghițit lecțiile astea greu, le-am digerat și mai greu, dar uite că ne-au făcut oameni. Așa că le dăm mai departe.
Tu ești adultul, suntem amici.
Tu: Cât e ceasul?
Eu: 9 fără zece
Tu: Of, trebuie să plec!
Eu: Înainte să pleci ai face bine să îmi mulțumești!
Mă îndoiesc că ți-ar pica foarte bine. Mă îndoiesc că asta ar fi replica pe care ai aștepta-o de la mine, amicul tău. Să îți cer un mulțumesc pentru că ți-am spus cât e ceasul. S-ar putea să mă privești ciudat și, dacă nu suntem amici prea buni, să mă cataloghezi ca ciudat, pretențios sau în vreun alt fel. Oricum, nu cred că ți-aș fi prea simpatic.
Cum altfel?
Copiii învață din exemplul pe care îl oferim. Și, mai important, înainte de a învăța reguli de comportament e important pentru ei să înțeleagă sensul unui comportament. A spune mulțumesc este un comportament. Sensul acestui comportament este acela de a transmite cuiva aprecierea ta pentru un gest, un cuvânt. Pentru a transmite aprecierea e important să și simți această apreciere. Aici cu siguranță mulți dintre noi, adulții, am avea serioase obiecții. Pentru că, nu-i așa, am ajuns să spunem mulțumești pe bandă rulantă. Cine își mai pune problema ce e în spatele lor. Știm că situația X cere un mulțumesc, așa că îl spunem, doar nu ne doare gura. Dacă asta pare a fi lecția pe care vrem să o învețe copiii atunci îi putem forța liniștiți să zică mulțumesc atunci când știm noi că trebuie. Cealaltă lecție mi se pare însă mai importantă. Să îi dai ocazia unui copil să descopere ce este aprecierea, să descopere bucuria de a oferi sincer aprecierea. Lecția în care descoperă că se bucură spunând mulțumesc.
Cum predăm lecția asta? De exemplu mulțumiți-i copilului atunci când simțiți sincer să o faceți (și copiii din fericire ne dau atâtea ocazii). Descrieți-i apoi bucuria care vă face să îi mulțumiți, ce înseamnă pentru voi că simțiți nevoia să îi mulțumiți. Puterea exemplului combinată cu explicarea exemplului, pentru ca un copil să înceapă să descopere sensul în amestecul de emoție și gesturi. În loc să îi pretindeți unui copil să spună mulțumesc îi puteți spune de exemplu: dacă simți că vrei să îi mulțumești Ioanei pentru jucării o poți face acum, probabil s-ar bucura; dacă nu simți că vrei să îi mulțumești acum, e în regulă. În felul ăsta copilul învață, treptat, cum se simte aprecierea, cum se simte bucuria de a exprima aprecierea, cum se simte bucuria de a primi aprecierea.
Comportamente fără fond
Din același registru cu spune mulțumesc! fac parte multe alte reguli pe care le impunem copiilor pentru că așa trebuie. Să spui îmi pare rău, scuză-mă, iartă-mă. Toate au aceeași premisă: exprimă în cuvinte o emoție chiar dacă nu o simți. Comportamente fără fond, cuvinte false, emoții ignorate. Contează aparența: tu ești un copil bine crescut, eu un părinte responsabil. Acum, la final de scris, îmi dau seama că poate tonul de până acum poate să fie interpretat ca unul acuzator la adresa părinților care se regăsesc în scenariile astea. Printre ei mă număr uneori și eu. De fiecare dată când îmi dau seama că tocmai am încurajat comportamentul fără fond îmi amintesc de cele de mai sus. Și nu mă acuz. Îmi cer iertare, explic, mă bucur că de data asta mi-am dat seama.
Scris de
Mihai Manole, psiholog psihoterapeut autonom
Adaugă Comentariu