Încet, dar sigur, m-am trezit că revărs asupra fetiței o ploaie de Bravo tati…!. Cu tot felul de completări – ai făcut la oliță, ai nimerit elefantul, ai pus nisip în găletușă și așa mai departe. Pentru că este o bucurie sinceră care însoțește cele mai banale realizări la care sunt martor. Și la fel de sinceră este dorința de a împărtăși bucuria mai departe, cu ea, de a o încuraja. Și e foarte ușor să te lași dus de val și să faci iar și iar tot mai mult din asta. Pentru că pare de la sine înțeles că nu poți exagera făcând asta, nu există prea mult atunci când vine vorba de a încuraja, de a lăuda realizările copilului. Și dacă există?
Pentru început vă invit să faceți un exercițiu (de imaginație pentru cei care nu sunteți părinți): gândiți-vă cum vă bucurați de copilul vostru atunci când avea 1 zi, 1 săptămână, 1 lună, 1 an. Cu siguranță (îmi place să cred) că în fiecare etapă v-ați bucurat sincer, v-ați bucurat intens. Ceea ce s-a întâmplat de la o etapa la alta este evoluția comportamentelor pe care le puteați observa la copilul vostru. La o zi – doarme. La 1 săptămână – doarme, întoarce capul mai des. La 1 lună – a dat din piciorușe. La 1 an – a nimerit elefantul. Pe măsură ce crește apar tot mai multe comportamente și fiecare comportament este o atracție irezistibilă pentru noi în direcția manifestării bucuriei noastre. Când are 1 zi ne surprindem poate bucurându-ne pur și simplu privindu-l, zâmbindu-i. La 1 an spunem bravo ca reacție la zeci de mici comportamente pe zi. Și nu e musai să fie bravo, important este că de fiecare dată e vorba de un comportament: sunt mândru că ai reușit să te dai pe tobogan, ce copil bun ești tati pentru că împarți jucăriile cu ceilalți, etc.
Ce se întâmplă deci? Treptat ajungem să ne manifestăm aprecierea, bucuria (și implicit iubirea pe care copiii o citesc în ele) raportându-ne la ceea ce copilul face. Suntem mândri când face ceva ce ne convine. Copilul începe să învețe că este foarte important să facă acele lucruri pentru a primi apreciere, pentru a fi iubit. Va căuta aplauzele părinților după fiecare gest. Când nu le va primi va fi dezamăgit, că nu a făcut suficient, suficient pentru a primi aprecierea, bucuria (și implicit iubirea). Copilul crește cu sentimentul că iubirea pe care o primește este condiționată de ceea ce face. Alternativa? Să crești cu sentimentul că ești iubit necondiționat. Adică ești iubit indiferent de aprecierea sau dezaprobarea comportamentelor. Este ceea ce descrie teoria parentajului necondiționat.
Serios? Acum am ajuns să considerăm greșit și asta? Că te bucuri de ce face copilul tău? Sunt întrebări legitime, cred că e firesc la început să ridici circumspect din sprânceană, să pui sub semnul întrebării, să bagatelizezi. Nu e vorba despre a fi greșit sau corect, e mai degrabă vorba de un soi de echilibru în ceea ce faci. Până acum am descris ce înseamnă raportarea la comportamentul copilului și nu am menționat care este alternativa. Care este celălalt tip de raportare care intră în ecuația echilibrului. Și pentru asta voi da un exemplu care în mintea mea pare că ar putea transmite fiecăruia, într-un mod foarte specific, definiția acestei alternative (e foarte posibil să mă înșel):
Sunteți alături de copilul vostru, în parc. Urmează lecția ”mersul pe bicicletă”. Timp de câteva ore exersați, exersați, până când cel mic se desprinde. A învățat. Vă întoarceți acasă, intrați pe ușă, vă întâmpină soția/soțul. Îi spuneți dintr-o răsuflare, foarte entuziasmat(ă) – am reușit, l-am învățat să meargă pe bicicletă, ne-am străduit, am repetat și am reușit.
În acest moment alegeți varianta de reacție a soției/soțului care simțiți că v-ați dori-o mai mult:
Varianta 1: Bravo scumpule/scumpo, sunt mândră că ai reușit să îl înveți.
Varianta 2: Mi se pare că ești atât de fericit, cred că trebuie să te simți minunat că ai petrecut o zi atât de reușită cu fiul/fiica noastră, cred că ești foarte mândru de reușita voastră. Și eu sunt la fel.
Adaugă Comentariu