Când copilul “plânge fără motiv”

Dacă sunteți părinte și nu ați trecut printr-o situație în care să vă spuneți că cel mic plânge fără motiv înseamnă fie că sunteți foarte norocos fie că știți deja, cu certitudine, că niciodată un copil nu plânge fără motiv. Cred totuși că sunt părinți care își spun totuși în acest moment că “al meu chiar plânge fără motiv”. Așa că o să vă repet certitudinea mea – niciun copil nu plânge fără un motiv, niciun om nu plânge fără un motiv. Poate un aspect care să ușureze acceptarea acestei certitudini este următorul: nu trebuie să știi, să identifici întotdeauna motivul, e firesc ca uneori să nu ne putem da seama care este acesta.

Părinții își doresc, în mod legitim, să afle motivul plânsului pentru că în felul acesta simt că pot interveni, că îi pot veni în ajutor copilului. Atunci când asta nu se întâmplă ne putem simți disperați, neajutorați, neputincioși. Și cui îi place o astfel de stare? Aceste situații sunt cele mai dificile, sunt situațiile în care copilul e hrănit, e schimbat, e bine îngrijit, nu ne vine în minte nimic ce am putea face în plus și totuși…plânge. Cu un motiv. Uneori motivul poate fi foarte subtil și foarte greu de înțeles de mintea noastră de adulți. Un copil poate plânge pur și simplu pentru că acesta este singurul mod prin care se poate descărca de toată încărcătura emoțională de peste zi. Există o teorie a plânsului necontrolat (purple crying) care spune că plânsul este felul copilului de a-și reorganiza experiența de peste zi (în primul an de viață, atunci când un copil nu dispune de prea multe mecanisme de reglare emoțională).

Și ce facem într-o astfel de situație? Primul pas este să interiorizați certitudinea că plânsul are un motiv. Al doilea pas este să vă tratați pe voi înșivă cu blândețe, acceptând că sunt situații în care nu puteți neapărat să numiți motivul. De regulă, odată ce ați parcurs acest al doilea pas, o să observați cum starea voastră de spirit este cu totul alta. În locul să vă simțiți copleșit, să trăiți starea de a nu fi în stare să vă dați seama, o să puteți lăsa loc unei stări în care să simțiți în schimb compasiune.

Într-un astfel de episod copilul are întotdeauna nevoie de noi. Parcurgerea primilor doi pași reprezintă o premisă pentru ca noi să putem fi într-o stare de disponibilitate, într-o stare în care să îi putem oferi ajutorul.

Ajutorul se traduce de regulă în două lucruri – atingere și cuvinte. Copilul are nevoie să îi fim aproape, să îl ținem în brațe și să îi vorbim. Să îi vorbim despre cum ni se pare că se simte, cum ni se pare că se vede prin ochii lui starea pe care o trăiește și să îi vorbim despre cum ne simțim noi.

Iată un exemplu de discurs

Văd că ești atât de supărat și îți este atât de greu…și mi-aș dori atât de mult să îmi dau seama cum te pot ajuta…îți sunt aproape, voi fi lângă tine și vom trece împreună prin perioada asta dificilă, mami este aici…

Scris de Mihai Manole, psihoterapeut autonom, specializat în psihoterapie ericksoniană, hipnoza clinică și terapie centrată pe emoție.