Teama de a nu greși
Atunci când ești înclinat să spui în general nu prea am încredere în mine e posibil să te aștepți destul de des să o dai în bară, să greșești. Și, cu un astfel de mindset, perspectiva de a deveni părinte poate fi copleșitoare – atâtea șanse de a o da în bară cu sentimentul că o greșeală în domeniul ăsta va atârna cu mult mai greu decât în oricare altul. Atâtea șanse de a nu fi pe fază și a nu face lucrul care trebuie. Și odată devenit părinte este firesc cumva să fii foarte vigilent, să fii foarte atent mai ales pe ce să NU faci – să nu-l ții prea mult în brațe pentru că se va obișnui așa, să nu-l scoți iarna afară fără un fular care să-i acopere gura și nasul, să nu îl lași să se uite la televizor. Și lista e lungă și în cazul fiecăruia e alta, în funcție de ideea fiecăruia dintre noi despre ce e greșit și ce nu, toți avem listele noastre de AȘA NU.
Rolurile în șantaj
Recent am fost întrebat dacă este adevărat că un copil poate ajunge să te șantajeze emoțional. Dacă, observând că obține ce vrea prin plâns, copilul va ajunge să se folosească de plâns pentru a-și șantaja părinții. Răspunsul meu a fost da, este posibil; și firesc. Asta este ceea ce facem noi toți și e firesc să facem: învățăm cum putem obține ceea ce ne dorim și putem în aplicare ce învățăm. E un mecanism simplu pe care fiecare dintre noi îl folosește în mod frecvent. Și copilul este îndreptățit să facă același lucru. În situația asta însă mi se pare foarte important cum este pus accentul, mai precis pe cine este pus. Accentul pare să fie pus pe copil: el este cel care plânge, el este cel care cere, el este cel care șantajează. El, copilul, este așadar în prim plan, în rolul principal, în timp ce părintele se află în rolul victimei, în rolul celui fără scăpare.
Mie mi s-ar părea firesc ca scena să fie descrisă dintr-o altă perspectivă, cu rolurile inversate – părintele este în rolul principal, un rol foarte important de altfel – cel de a stabili și de a respecta limite. Copilul se bazează pe părinții săi pentru a-l învăța acest lucru tocmai prin exemplul lor. În acest context rolul unui părinte este de a stabili o limită (rezonabilă) care nu poate fi încalcată prin plâns. Limită care nu poate fi astfel subiectul unui șantaj.
Lecția consecvenței
Consecvența părintelui în respectarea acestor reguli este o lecție esențială pentru copil. El învață astfel că mă pot baza pe părinții mei pentru a mă ghida, mă pot baza pe faptul că părinții mei respectă regulile. Și copiii au nevoie și de această lecție. Și în același timp au nevoie să înțelegem și să acceptăm că le este greu la început să se conformeze acestei reguli. Este dacă vreți ca atunci când decideți că nu este o idee bună să mâncați o ciocolată întreagă la miezul nopții, înainte de culcare: cu siguranță o parte din voi s-ar bucura mult de ciocolată și nu îi e tocmai ușor să accepte că nu va avea parte de ea. Însă o altă parte decide ce e rezonabil în situația asta.
Adaugă Comentariu