Crizele sau emoțiile grele
Nu știu alții cum sunt dar pentru mine crizele temperamentale, de furie și plâns ale fetiței mele sunt printre cele mai mari provocări cărora mă străduiesc să le fac față. Știu, ați putea fi tentați să spuneți ceva de genul păi cum așa, doar ești psihoterapeut? Cam asta am citit și în privirea cumva nedumerită a soției mele la început, când observa din exterior dificultățile prin care treceam (și încă mai trec). Din fericire soția mea se descurcă exemplar în aceste situații. Și spun asta văzând, din exterior, felul în care fetița noastră se liniștește în brațele ei în timp ce mama ei îi îmbrățișează cu tandrețe și înțelegere emoțiile.
Care e treaba cu aceste crize de plâns (tantrums se numesc ele în engleză)? Sunt episoadele firești prin care trec copiii de pe la 18 luni până pe la 4 ani, cu nuanțe diferite în manifestări în funcție de vârstă. Sunt episoade în/prin care cei mici:
- își exprimă frustrarea
- ”cer atenție” (așa traducem noi, părinții) – ”vreau conectare (să fii aici și fizic și emoțional)” (cam așa ar spune copilul)
- încearcă să obțină ceva ce își doresc
- încearcă să evite ceva ce nu își doresc
De la limită la plâns
De cele mai multe ori aceste crize sunt strâns legate de impunerea unei limite. Am asistat la exemplificarea unei astfel de situatii ieri, la locul de joacă. Ieri, mama unei fetițe a luat se pare decizia ca, în acea zi, în mod excepțional, fetița să nu aibă voie la groapa cu nisip. Evident, primul loc vizitat de fetiță a fost groapa cu nisip. Mama s-a înverșunat hotărâtă să îți protejeze/impună decizia…așa că a urmat inevitabila criză. Spun inevitabilă pentru că, într-un astfel de context chiar așa mi s-a părut – erau îndeplinite destule condiții pentru un astfel de episod.
Maniera în care decidem să impunem limite și natura limitelor sunt esențiale din multe perspective, inclusiv din perspectiva acestor crize temperamentale. Dacă limitele pe care le impunem (deciziile pe care noi le impunem copilului) sunt mai degrabă din categoria pentru că așa vreau eu decât din categoria pentru că e în interesul tău e foarte posibil ca în momentul în care copilul protestează printr-o astfel de criză să ne trezim că alegem să ne călcăm pe suflet, să ștergem limita doar-doar se va liniști. Și în felul ăsta copilul învață că prin crize poate obține ceea ce dorește. Prin urmare, de ce nu le-ar folosi tot mai des?
Decizii responsabile
Să ne gândim la exemplul de mai sus, cu interdicția de a intra în groapa de nisip. Copilul știe că în mai toate zilele are voie la groapa cu nisip. Nu a primit o motivație convingătoare pentru care astăzi nu are voie. La vârsta pe care o avea (aproximativ 2 ani) oricum soluția nu ar fi fost o pledoarie a argumentelor. Este posibil ca interdicția să fi avut o motivație de genul așa vreau eu, părintele, pentru că nu am chef/timp/energie să te curăț, ne grăbim. Sau e posibil ca interdicția să fi fost de genul ai o rană la picior, dacă intri în nisip e posibil să se agraveze. Indiferent care e categoria în care intră motivația, situația putea fi gestionată într-o manieră diferită astfel: explic copilului motivul meu, când plecăm de acasă; în virtutea motivului alegem împreună un loc de joacă fără groapă de nisip (și îmi implic copilul în acest proces de alegere, fie și prin faptul că îi vorbesc despre măcar două variante între care putem alege)
Copiii iubesc predictibilitatea
Crizele temperamentale sunt favorizate de absența unei rutine zilnice. Copiii iubesc predictibilitatea, au nevoie de rutină și consecvență. A nu se confunda cu inflexibilitatea care este defapt un factor care favorizează crizele – inflexibilitatea se va întâlni la un moment dat cu un context în care e nevoie de o excepție, cu o abatere, oricât de mult ai încerca să o eviți. Și astfel – iată contextul pentru o criză.
Când unui copil i se cere să schimbe sau să întrerupă o activitate fără avertisment atunci acesta este foarte posibil să se manifeste printr-o astfel de criză. Copilul are nevoie de un anunț în prealabil, cu repere pe care să le recunoască. E drept, e ușor să ne spunem lucruri de genul sunt prea mici, ce să înțeleagă ei… Ei bine, înțeleg. Ce ne costă să ne comportăm ca atare, să vedem efectele (cu puțină consecvență, desigur)?
Manifestări de acest tip pot apărea și în situațiile în care un copil se confruntă cu o sarcină pentru care nu are încă abilitățile necesare. Copilul simte în astfel de situații o dublă frustrare – aceea de a nu fi în stare să facă ce vrea să facă (de exemplu un puzzle) și, de multe ori, frustrarea de a nu putea cere ajutor (mai ales la copiii mici, care încă nu au cuvintele la ei). Astfel de situații oferă însă părinților ocazia de a-și oferi ajutorul cu sarcina propriu-zisă sau, dacă e prea târziu pentru asta, cu manifestarea frustrării.
În următorul articol voi vorbi despre partea mai importantă (amân pentru că v-am spus că nu mi-e ușor) – bine, bine, dar atunci când încep crizele CE FACI?
Scris de Mihai Manole, psihoterapeut
Adaugă Comentariu