Astăzi în parc mi-am propus să rămân, cât mai mult posibil, pe margine. Să las fetița să exploreze neînsoțită pe distanțe cât mai mari. Atât de mari cât permitea și ea. Nu a fost ușor. Când urca singură o rampă, eu, la 10 metri distanță, calculam de câți pași ar fi nevoie să ajung la ea dacă se va împiedica, dacă va fi împinsă de vreun băiat în alergare, dacă își va prinde piciorul între scânduri…Și mereu părea că numărul de pași e prea mare. M-am ținut la distanță, îi zâmbeam și îmi zâmbea. S-au întâmplat și scenariile de care mă temeam – dată la pământ de două ori, cu brutalitate (în mintea mea). De fiecare dată am ajuns repede și…nu a fost nicio tragedie.
Felul în care noi, părinții, ne creștem fetele, respectiv băieții, este puternic influențat de stereotipuri. Pentru băieți e mai în regulă să se cațere în copaci, pentru fete e mai periculos, fetele sunt mai fragile, băieții mai rezistenți, fetele sunt delicatei, băieții mai dintr-o bucată. Prin lentila acestor stereotipuri ajungem să predăm, în mod diferit, două lecții importante – lecția curajului și lecția fricii. Acesta este mesajul pe care eu l-am extras din următoarea prezentare.
Adaugă Comentariu