Zilele trecute, în parc, ne așteptam rândul la leagănul pentru copii mici. În leagăn era un băietel, vesel, era însoțit de tatăl său. Hai tati, să mergem, să o lăsăm și pe fetiță să se dea în leagăn, te-ai dat destul. Băiatul protestează. După câteva insistențe tatăl îl dă jos din leagăn, băiețelul protestează, nu plânge dar e vizibil nemulțumit, supărat. Ești supărat văd, îi spun. Tatăl intervine: nu, nu e supărat, e puțin obosit.
Fiecare dintre noi a învățat în copilărie să vorbească, a învățat cuvinte. Iată un lucru evident. Fiecare dintre noi a învățat în copilărie să își recunoască emoțiile, a învățat cum să le gestioneze. Aș spune iată un lucru care nu este atât de evident. A descrie în cuvinte stările emoționale pe care le trăim este pentru unii dintre noi un adevărat travaliu. De multe ori nu avem cuvinte pentru ceea ce simțim, ceea ce simțim pare că nu are un sens, pare straniu, de neînțeles. Dacă am uita brusc cuvântul bine am rămâne de multe ori blocați de întrebarea cum te simți?
Copiii învață de la părinți ce sunt emoțiile, învață să și le recunoască și învață cum să le facă față, învață că emoțiile sunt importante și toate aceste lecții sunt predate foarte discret, de multe ori pe zi, fără ca părintele sau copilul să știe asta de cele mai multe ori. În funcție de cum sunt predate aceste lecții copilul poate învăța lucruri care îl vor ajuta mai departe în viață sau dimpotrivă, poate învăța lectii de tipul:
- sunt slab dacă plâng
- ești băiat mare, mai mare rușinea să plângi așa
- emoțiile mele nu contează
- hai, ce mare brânză s-a întâmplat, nu te mai smirocăi
- nu trebuie să îmi arăt emoțiile
- dacă mai stai bosumflat nu mai primești dulce
În exemplul de la început mi s-a părut că asist la o lecție în care copilul învăța cum se simte să fii puțin obosit.
Acum întrebarea e de ce aleg părinții să predea astfel de lecții? Răspunsul mă face să mă gândesc la un principiu des menționat în psihoterapie – fiecare dintre noi ia, în fiecare moment, cea mai bună decizie pe care o poate lua în acel moment. Pentru un părinte care nu a fost învățat el însuși să își recunoască și să își accepte emoțiile e foarte greu să o poată face în relație cu fiul/fiica sa. Și este foarte firesc să fie așa. Dacă nu știi japoneză nu vei putea recunoaște când ți se vorbește în japoneză. Și atunci încerci pur și simplu să răspunzi cât poți de bine.
Titlul pe care l-am pus articolului e parte dintr-un dialog imaginar dintre un părinte și copilul său, un dialog în care părintele îi spune: “Văd că ești trist și cred că îți este greu. E în regulă să fii trist pentru o vreme atunci când simți poate că ai pierdut ceva, asta înseamnă că acel ceva a însemnat mult pentru tine. E în regulă.”
Adaugă Comentariu