Cred că fiecare părinte crede despre sine că procedează în spiritul unui echilibru care să îi protejeze copilul. Adică fiecare părinte are o intenție pozitivă. De la părintele care este adeptul pedepsei fizice – crezând sincer că asta e calea disciplinării, pregătirii copilului pentru rigorile vieții – până la părintele care nu acceptă să își lase copilul în grija niciunei alte persoane (uneori nici măcar a partenerului), din teama că nu va fi tratat cu suficientă grijă. Aceste sunt doar două exemple de extreme ale continuumului. Sunt convins că pot fi înlocuite de altele. Și fiecare părinte crede că se află în mijlocul continuumului, că procedează echilibrat.
Echilibru sub semnul întrebării
Eu, în timp ce, evident, mă consider echilibrat, mă suspectez uneori de poziționare mai aproape de limita descrisă de supra-protecție. Simt că tendința mea naturală este în această direcție. Așa că de multe ori deciziile pe care le iau sunt mai degrabă deliberate decât naturale. Sunt și gândite, nu doar instinctive. Atunci când instinctul îmi spune să o țin de mână, anticipând că sunt șanse mari să cadă, mă gândesc să o las singură și să stau aproape să pot interveni în cazul în care cade. Da, uneori eu am nevoie să fac aceste lucruri minore ca urmare a unui efort deliberat, lucruri care cu siguranță altora le sunt naturale.
O încurajez să urce în copaci, să se cațăre pe sfori, mă bucur când o văd mergând pe o plasă de sârmă întinsă la mare înălțime. Nu intervin imediat (cu inima strânsă, e drept) când spațiul ei e invadat și e vizibil deranjată. Fac toate astea punându-mi sub semnul întrebării poziționarea în echilibru, unde și mie îmi place să mă plasez atunci când vine vorba de cum îți crești copilul.
Să avem dubii
Cred mult că e important să ne punem astfel de semne de întrebare. Să nu fim circumscriși certitudinilor noastre. Să ne îndoim și să căutăm alternative, semne, în virtutea acestor îndoieli. Și asta nu înseamnă că de fiecare dată când facem un lucru să îl facem plini de îndoieli, neîncrezători. Dimpotrivă, atunci când acționăm e important să o facem cu hotărâre, încrezători, cu fermitate (fără să excludă blândețea).
Locul îndoielilor și al creșterii care poate veni din ele este în pauză. Așa cum un chirurg, atunci când operează, o face încrezător, cu mâna sigură. Pentru ca după operație să analizeze înregistrarea procedurii pentru a vedea ce ar putea îmbunătăți la următoarea. Așa îmi place să cred că procedează chirurgii.
A fi atenți la ce înseamnă echilibru pare să fie din ce în ce mai important. Sunt deja semne care indică faptul că tendințele supra-protecționiste, tendințele de a ne proteja copiii de orice fel de stres – tendințe care sunt din ce în ce mai prezente – par să aibă consecințe nefaste pe termen lung. Mai multe detalii aici.
