Există multe teorii psihologice care sintetizează etapele de dezvoltare prin care trece un copil. Mai jos voi reda primele etape ale unei astfel de teorii (Erik Erikson), teorie care mie mi se pare foarte ușor de asimilat în viața de zi cu zi. Adică pentru mine este o teorie care își face foarte ușor și transparent simțită prezența, concretă.
- În primii doi ani de viață copilul crește la umbra întrebării pot avea încredere în această lume? Își dezvoltă acest sentiment de încredere în funcție de relația pe care o dezvoltă cu mama sa.
- Între 2 și 4 ani copilul pendulează între autonomie, pe de o parte, și rușine și îndoială de cealaltă parte. Întrebarea sub semnul căreia stă această perioadă este următoarea: este în regulă să fiu eu însumi? Este perioada în care, în compania ambilor părinți, ca persoane esențiale în obținerea răspunsurilor repetate la această întrebare, copilul face pași în direcția unei mai mari autonomii, testând, greșind, mizând pe sprijinul părinților.
- Perioada preșcolară (4-5 ani) este cea în care întrebarea își mută accentul către ceea ce copilul face. Este în regulă să fac ceea ce fac? Este perioada în care devine din ce în ce mai evident că cel mic este orientat de un scop anume. Prin urmare este mai ușor de observată inițiativa acestuia. În funcție de răspunsurile pe care le primește, inițiativele pot lăsa loc instalării sentimentului de vinovăție.
Mi se pare important ca un părinte să fie conștient de aceste etape, de aceste întrebări fundamentale care pot sintetiza criza existențială prin care copilul său trece. Este un exercițiu interesant pentru părinte să își imagineze care este răspunsul dat de propriul comportament în relație cu cel mic. Ceea ce fac eu acum este în măsură să îi transmită copilului meu că poate avea încredere în lume/în mine? Ceea ce îi spun eu acum îi transmite mai degrabă că este în regulă să fie el însuși?
Scris de Mihai Manole, psihoterapeut
Adaugă Comentariu