Îmi amintesc de un prieten care mi-a mărturisit că, la puțin timp după ce a devenit tată, și-a sunat mama și i-a mulțumit. A simțit pur și simplu nevoia să îi spună mulțumesc. Și când mi-a mărturisit acest lucru am putut simți parcă exact ce voia să spună, am simțit și eu pe deplin firescul acestui mulțumesc. Sunt momente în care pare că înțelegem lucruri cu adevărat importante, cu adevărat.
Experiența mea m-a făcut să mai spun sincer un alt mulțumesc, de data aceasta adresat soției mele, în rolul de mamă. Am simțit cât de norocos sunt să fie ea mama fetiței noastre, recunoștința pentru felul în care este mamă. Și mi-am dat seama că înainte de experiența parentajului nu aș fi bănuit care îi sunt resursele de răbdare, dedicare, implicare, nu aș fi intuit determinarea ei de a fi o mamă cât se poate de bună. Înainte de a deveni tată auzeam păreri care spuneau că unii tați se bucurau de faptul că trebuie să meargă la serviciu, ajungea ca asta să fie un fel de refugiu dintr-o experiență care părea mai solicitantă. Și de multe ori mi s-a întâmplat și mie să simt același lucru. Și în toate aceste situații ea era cea care rămânea acasă, reușind într-un fel să facă din experiența de acasă și refugiu. Cum să nu respecți așa ceva? Cum să nu spui mulțumesc?
Dincolo de rolul pe care îl avem, că suntem (deja) părinți sau nu, cred că este foarte important să ne luăm răgazul de a fi recunoscători celor dragi de lângă noi, de a le mărturisi (și) recunoștința, de a le spune îți mulțumesc. Și pentru asta ziua de astăzi este doar un pretext, ziua de mâine o ocazie.
Adaugă Comentariu