Data viitoare când copilul tău va avea o criză de plâns, de furie, când se va da cu fundul de pământ în magazin sau în parc e posibil să îți spui iar începe. Și să fii tentat(ă) să reacționezi într-un mod foarte previzibil, așa cum ai mai făcut-o sau așa cum te-ai gândit ultima oară că o vei face. Dacă un astfel de episod este o provocare uriașă pentru tine (și ar fi anormal să nu fie o provocare uriașă) și dacă ești în căutarea unor răspunsuri la întrebarea cum să fac?, iată mai jos câteva lucruri care sper să îți fie de folos.

Care este obiectivul tău într-o astfel de situație?

Când un copil are o criză temperamentală de cele mai multe ori obiectivul părintelui este să facă într-un fel ca ea, criza, să ia sfârșit cât mai repede. Să se termine odată! Formulat în felul acesta, obiectivul dictează deja și cele mai firești soluții.

Prima soluție ar fi apelarea la forță. Este ceea ce văd uneori în parc, de pildă: criză la locul de joacă – mama își ia pe sus copilul, jucăriile, îl ține strâns ca să facă față zbaterilor lui și pleacă. Uneori nu îi adresează nici măcar un cuvânt (cel mai probabil mama a învățat din experiențele trecute că acele cuvinte pe care i le-ar spune ea nu ajută cu nimic, dimpotrivă).

A doua soluție – indiferența. Și soluția asta se folosește cumva tot de criteriul forță. Părintele rămâne impasibil lângă copilul care se zbate, plângând. Traducerea ar fi ceva de genul: ok, aștept să îți treacă, să văd cât poți să plângi? până nu îți revii să nu vii la mine, nu vin nici eu la tine.

Are nevoie de mine!

Să vedem cum ar fi dacă obiectivul ar fi definit astfel: obiectivul meu este să îmi ajut copilul. Premisa este că are nevoie de ajutor (față de este obraznic, râzgâiat, etc). În astfel de crize temperamentale copiii au în mod autentic nevoie de noi. Creierul lor, care este în formare, este în acele momente suprasolicitat de o emoție puternică, o emoție căreia nu îi pot face față singuri. Corpul lor trăiește o stare intensă de stres, sunt copleșiți de sentimente pe care nu le înțeleg și în fața cărora nu știu cum să reacționeze – de aici iau naștere manifestările comportamentale, din neputința de a face față singuri la ceea ce simt.

Conectare, fără lecții!

În astfel de momente copilul are nevoie de noi. Primul ajutor în astfel de situații este conectarea. Prin conectare reactivitatea emoțională se temperează. Acesta este primul lucru de care au nevoie, de o calmare emoțională, de reducerea intensității stării pe care o trăiesc. Conectarea înseamnă strângerea în brațe, mângâierea, dublate de un discurs empatic prin care să îi transmitem un mesaj de genul: văd că îți este foarte greu, sunt aici pentru tine, trecem împreună prin asta; văd că îți este greu să îți controlezi corpul, sunt aici să te ajut, ești în siguranță în brațele mele. 

În timpul conectării nu este loc de a da lecții. Nu îi explicăm de ce nu e bine ce face, ce trebuie să facă, nu îi spunem că ne deranjează, că ne-a supărat, că e rușine să plângă în mijlocul magazinului. Nu îi dăm lecții. Pentru că pur și simplu nu de asta are nevoie în acel moment în care reactivitatea lui emoțională e la apogeu. Și oricum, orice lecție am încerca să îi dăm într-un astfel de moment ar fi egală cu zero. E un lucru care este valabil nu doar pentru cei mici, ci și pentru noi. Când ești cuprins de furie în trafic parcă nu îți vine să primești lecții de la cel căruia tocmai i-ai tăiat fața încercând să eviți pe altcineva.

În timpul conectării este important să respecți limitele care se impun în contextul respectiv. Dacă, de pildă, copilul se află la groapa cu nisip și există riscul să rănească alți copii prin manifestările lui, te vei retrage cu el, ținându-l în brațe, chiar dacă retragerea va părea că exacerbează criza. Văd că îți este greu să îți controlezi corpul și te voi ajuta eu, ne vom retrage pentru a nu răni pe nimeni și îți voi sta alături să trecem împreună prin asta. 

Post-criză

După ce reactivitatea emoțională a fost depășită pot urma și lecțiile. Poate la 30 de minute după ce, prin conectare, ați depășit momentul dificil, sau poate a doua zi, într-un context oportun, poți iniția o discuție despre lecțiile pe care le puteți extrage din episodul dificil. Ți-a fost extrem de greu când a trebuit să plecăm din magazin fără să îți cumpărăm jucăria pe care ți-o doreai. Era important atunci pentru tine să cumpărăm acea jucărie. Aș vrea să îți spun că te iubesc foarte mult și că mi-ar fi plăcut să îți pot cumpăra jucăria. Știu însă că vor mai fi situații în care nu voi putea face asta și s-ar putea să îți fie foarte greu. Ce crezi că am putea face să îți fie mai ușor?

O parte importantă a lecției este capitolul în care îți implici copilul în soluția problemei. Îi dai ocazia de a participa, de a decide, de a oferi alternative. Toate acestea pe fundalul unui mesaj esențial, dovedit prin ceea ce faci: te iubesc necondiționat, asta înseamnă că te iubesc și când îți este atât de greu să te controlezi.   

  Scris de Mihai Manole, psihoterapeut