Toți copiii mint, toți adulții mint
Toți copiii mint. Și toți părinții sunt deranjați când (află că) sunt mințiți de copiii lor. Mulți părinți sunt foarte preocupați de a dezvolta o relație bazată pe încredere cu fiul/fiica lor. Speră că nu vor ajunge în punctul în care vor trăi dureros pe propria piele acest adevăr simplu – toți copiii mint. De ce mint copiii? Sunt cărți întregi care elaborează răspunsuri la această întrebare. De ce mint adulții? Sunt nenumărate răspunsuri pe care fiecare dintre noi le putem da, raportându-ne direct la experiența noastră de adulți. De câte feluri sunt minciunile? Cu siguranță fiecare dintre noi rezonează măcar cu împărțirea minciunilor în: minciunile nevinovate și minciunile vinovate. Cele ușoare, neimportante și cele grave, serioase. Și bineînțeles că pentru fiecare dintre noi ușor sau greu înseamnă altceva, în funcție de experiența noastră.
Și părinții mint câteodată
În rolul de părinte suntem puși să alegem foarte des ce fel de minciuni le spunem copiilor noștri. De multe ori găsim explicații rezonabile și legitime pentru ceea ce ar putea fi catalogată ca o minciună nevinovată. Venirea lui Moș Crăciun de pildă este pentru mulți dintre noi un pretext pe marginea căruia putem construi povești frumoase și pline de învățăminte pentru copiii. Povești despre generozitate, bucurie, familie, în funcție de ingeniozitatea fiecăruia. Alteori ne apărăm minciunile cu explicații mai puțin rezonabile. De pildă atunci când vine vorba despre sexualitate putem găsi de cuviință fie să le evităm cu desăvârșire (prin strategii care de multe ori implică și minciuna într-o formă sau alta) fie să întreținem mitul berzei aducătoare de copii. Evident, în exemplele de mai sus cuvântul rezonabil este puternic încărcat de ceea ce consider eu ca fiind rezonabil.
Minciunile discrete
Mă voi opri asupra a trei minciuni discrete, nevinovate, pe care mulți părinți le spun copiilor. Minciuni care pentru părinți funcționează ca un fel de scurtătură prin care ajung să obțină ceea ce își doresc. Pentru copiii ele pot funcționa ca o lecție la fel de discretă, lecție care mai târziu îi poate lua prin surprindere pe părinți.
1. Dacă nu ești cuminte o să vină bau-bau
Minciuna asta mizează pe conformarea copilului în virtutea unei amenințări. Asta este de altfel motivul pentru care de multe ori părinții obțin rezultatul dorit, cumințenia copilului, pentru că acesta se simte realmente amenințat. Pentru noi, adulții, pare o formulare metaforică, este evident pentru noi că nu reflectă adevărul. Pentru copil este o realitate, o amenințare reală. În consecință copilul învață că trebuie să se conformeze pentru a putea beneficia în continuare de protecția și iubirea îngrijitorului său. Când metoda nu mai funcționează nu înseamnă că acel copil a devenit și mai obraznic. A învățat că este mințit.
2. Dacă minți o să îți crească nasul ca lui Pinocchio
Asta este tot o amenințare. De data asta nu se referă direct la sentimentul de siguranță, de protecție. Este amenințată acum imaginea despre sine a copilului. În acest caz o eventuală minciună a copilului vine la pachet cu un soi de stigmat fizic și stigmatul înseamnă că ești în permanență judecat de toți ceilalți. Copilul învață că este foarte important ce cred ceilalți despre el, preocuparea lui se concentrează înspre exterior. Când metoda nu mai funcționează nu înseamnă că acel copil nu mai minte. A învățat că este mințit și probabil a investit și multă energie în a învăța cum să fie pe placul celorlalți.
3. Cum a fost azi la școală?
Întrebarea de mai sus pare atât de nevinovată. O întrebare pe care poate majoritatea copiilor (care merg la școală, desigur) o primesc în fiecare zi. Cum pare întrebarea dacă ea este pusă de un părinte care tocmai a fost anunțat de diriginte că fiul său a chiulit toată ziua de la școală? În scenariul ăsta eu îmi și imaginez tonul părintelui: fie deja tensionat, anunțând, discret, că e rost de scandal, fie complet calm, firesc, pentru ca surpriza de după să fie pe măsură. Ce legătură are asta cu minciuna? În scenariul în care părintele știe de chiul, întrebarea conține la pachet minciuna nu știu nimic. Este ea însăși o invitație la minciună adresată copilului. Și această invitație la minciună (doar-doar o să mă minți să vezi atunci scandal) comunică și încrederea pe care părintele i-o acordă copilului. Un copil/adolescent prins în acest joc învață să nu aibă încredere (sau primește confirmarea că nu ar trebui să aibă încredere).
Indiferent de contextul în care suntem puși, consider că în calitate de părinți sunt datori să fim onești, respectuoși cu adevărul și cu cel din fața noastră. Rezonabilitatea de care vorbeam mai devreme poate fi testată răspunzând de pildă la întrebarea: ceea ce intenționez să comunic și felul în care intenționez să o fac îmi servesc mai degrabă mie sau copilului meu?
Adaugă Comentariu