Un copil blând în compania agresivității

Un copil blând în compania agresivității

Când eram foarte mic eram un copil foarte ”bun”. Apoi am continuat să fiu ”blând”. Anii treceau și am ajuns să fiu ”bleg”. Cam așa cred că au evoluat adjectivele raportate la temperamentul meu, la felul meu de a mă raporta la situațiile mai tensionate. Cumva am reușit să ocolesc cu destul de multă eficiență confruntările agresive. Îmi aduc aminte de numai câteva episoade în care am jucat într-o scenă dominată de agresivitate.

Acum îmi privesc fetița cum tresare și se retrage speriată când copii din jurul ei țipă, când părinți din jurul ei țipă la copiii lor. Pare că temperamentul îi rezervă și ei adjectivul ”bleagă” și nici contextul de acasă nu o ajută deloc să se obișnuiască măcar cu niște reacții cu tentă de agresivitate. Încet, încet, poveștile legate de bullying mă preocupă tot mai mult. Este una dintre poveștile despre care fiecare părinte speră că nu i se va întâmpla fiului/fiicei ei.

Între timp sunt preocupat să îmi strâng fetița în brațe de fiecare dată când se sperie și să îi șoptesc că este în siguranță, că înțeleg că s-a speriat. Să îi explic în multe cuvinte ce e foarte posibil să se fi întâmplat. Da, tati, te-ai speriat pentru că băiatul a părut că vrea să te lovească. Și copiii nu trebuie loviți niciodată pentru că asta îi rănește și îi întristează. Probabil băiatul era foarte furios și supărat și nu a știut cum să reacționeze altfel. Cu siguranță avea nevoie de ajutor, așa cum și tu ai avut nevoie de ajutor, să nu lovească, mă bucur că acum te-am putut ajuta, să sperăm că și el va fi ajutat. 

O mulțime de cuvinte, spuse și pentru ea și pentru mine. Curând va veni vremea cuvintelor prin care să descriu cum se poate ajuta singură. Cu siguranță îmi va fi mai greu să le găsesc.

  Scris de Mihai Manole, psihoterapeut

Adaugă Comentariu