Probabil unul dintre cele mai des întâlnite răspunsuri la întrebarea ce fel de persoană ai vrea să devină copilul tău? este – o persoană disciplinată. Părinții își doresc  un copil care să fie (și) disciplinat. Ce înseamnă disciplina și cum ajunge să devină un atribut al unei persoane? În funcție de răspunsurile pe care le avem la aceste întrebări reușim, în mai mică sau mai mare măsură, să contribuim la realizarea obiectivului nostru, în calitate de părinți.

Disciplinat atunci când…

E disciplinat când face ce îi spun eu. Eu îi vreau binele, știu mai bine decât el ce este bine, e important să facă ce îi spun eu. Atunci este disciplinat!

Disciplina înseamnă să nu ieși din cuvântul părinților. 

Disciplinat înseamnă să fii respectuos cu ceilalți, să fii cuminte și să asculți de cei mai mari care îți vor binele. 

Toate aceste variante de definiție au în comun faptul că se bazează pe o instanță externă care judecă nivelul de disciplină. Măsura disciplinei tale va fi dată de părinți, de cei din jur, de educatoare, de profesori. Ajungi să fii disciplinat atunci când ești disciplinat în ochii altora. Când există un astfel de judecător extern există un sistem de recompense și pedepse pe care acest judecător le împarte cu scopul de a instaura disciplina. Lecția disciplinei este așadar mai degrabă predată printr-un mecanism de tipul așa da (primești recompensă) / așa nu (primești pedeapsa). Disciplina consolidată printr-un asemenea mecanism are un mare dezavantaj: când nu e în preajmă niciun judecător ea se disipă, se dizolvă, intră în vacanță. 

Auto-disciplina

Cred că fiecare dintre părinții care spun că își doresc un copil disciplinat ar fi de acord și cu următoarea formulare: îmi doresc ca fiul/fiica mea să devină un adult echilibrat, care să facă cele mai bune alegeri pentru el însuși. Premisa pentru o astfel de evoluție este auto-disciplina. Adică disciplina pentru el însuși, pentru ea însăși. Auto-disciplina înseamnă capacitatea de a-ți amâna plăcerea imediată pentru un obiectiv pe care îl vei atinge mai târziu. Capacitatea de a gândi despre tine sunt un copil care își face temele mai degrabă decât sunt un copil care trebuie să își facă temele. 

Rolul limitelor

Auto-disciplina se construiește, la început, tot pe baza unor limite impuse de cei din jurul nostru. Este responsabilitatea părinților de a impune limite, în interesul copilului. De felul în care sunt impuse limitele depind șansele dezvoltării auto-disciplinei. O limită impusă cu empatie are mai mari șanse să fie internalizată. Empatia înseamnă capacitatea de a vedea și de a simți această limită ca și când ai fi în pielea copilului. Când ai 3 ani și corpul tău strigă non-stop aleargă, aleargă, aleargă…cu siguranță îți pică destul de greu limita care spune pe stradă nu alergăm, strada o traversăm de mână cu mami pentru că pe stradă trec mașini. Pentru un adult este de bun simț (de cele mai multe ori) să fii mai atent când traversezi strada decât când faci o plimbare în parc. Pentru un copil însă nu este (încă). O altă premisă care ajută la dezvoltarea auto-disciplinei este ca limitele să aibă un sens pentru copil, nu doar pentru părinte. Ai spune unui copil că nu are voie să alerge și în parcul de peste drum pentru că de fapt nu ai chef să traversezi…nu e o limită care are sens pentru el. Are sens doar pentru tine. E important ca un copil să audă NU doar atunci când NU îl protejează, nu și atunci când NU te menajează pe tine. Evident, uneori chiar avem nevoie să ne menajăm și pe noi. E în regulă…cât timp nu devine asta regula.

Poate cel mai important de reținut ar fi și faptul că cei mici învață cel mai ușor și cel mai bine din exemplul celor care le sunt exemple. Adică învață auto-disciplina privindu-te pe tine, din felul în care o observă la tine.

Mai multe detalii şi soluții vor fi prezentate în cadrul seminarului “De ce este important să avem grijă de emoțiile copiilor noștri”, pe data de 30 semptembrie, începând cu ora 11:00, la sediul Centrului de consiliere şi educaţie parentală “Parentaj” din Bucureşti. Vă așteptăm înscrierile pe mihai@parentaj.ro. Locurile sunt limitate!

Scris de Mihai Manole, psihoterapeut autonom, specializat în psihoterapie ericksoniană, hipnoza clinică și terapie centrată pe emoție.