Cumva în seara asta am știut că vreau să scriu despre tema teamă, frică. Despre cum temerile părinților se răsfrâng în interacțiunile lor cu cei mici. Cum ajunge să fie tradusă teama părintelui în ochii copilului? Și gândul ăsta a pornit de la o experieță și o teamă foarte concrete, teama de boală, ca nu cumva copilul să se îmbolnăvească. Pornind de aici mi-am dat seama că sunt tot felul de frici, unele concrete și evidente, altele discrete, vagi. Și fiecare teamă, ca orice altă emoție de altfel, reprezintă un proces complex în care intră: maniera fizică de a trăi emoția, gândurile asociate cu emoția și, desigur, tendința de a ne comporta într-un anumit fel, specific, în virtutea acestei emoții.
În categoria fricilor discrete, vagi, care lucrează în tăcere, pe ascuns, aș pune: teama de a te face de râs (care e un fel de teamă de rușine), teama de eșec, teama de a fi judecat, teama de abandon. Cred că genul acesta de frici sunt cele cu un potențial mare de a influența la fel de discret, dar sigur, relația pe care o avem cu copilul nostru, prin comportamentele pe care le punem în scenă. Unele dintre aceste comportamente sunt ușor de observat de exemplu la locul de joacă
- rușinea: nu e frumos să faci așa, mami; e rușine să arunci așa cu nisip, tati
- judecata: cum te-am învățat să spui?; știți, e încăpățânat, i-am spus de nu știu câte ori să ceară voie…
Alte frici generează strategii elaborate, pe termen lung, prin care părinții încearcă să țeasă, consecvenți, adevărate plase de siguranță împotriva amenințării. De pildă, frica de eșec (nu voi fi un părinte bun) ar putea fi conștientizată de un părinte preocupat să dețină un control cât mai mare asupra copilului, preocupat să ia deciziile în locul copilului, să corecteze orice abatere de la drumul corect, un părinte care sacrifică fără să vrea autonomia copilului din dorința de a lua cele mai bune decizii pentru acesta.
Și mai sunt temerile mici care ne pot face să ratăm marile momente. Cum s-ar putea de pildă ca teama de ridicol să te facă să ratezi momente de bucurie autentică împărtășită cu fiul/fiica ta. Astfel de momente par, atunci când se întâmplă, niște fleacuri, chestii trecătoare. Abia atunci când ele rezistă probei timpului și te trezești că sunt rememorate peste ani de copilul de odinioară, cu un nod în gât, îți dai seama câtă bucurie au putut să conțină pentru a rămâne atât de multă în continuare, după atâția ani.
Prin urmare, ia-ți 20 de minute și întreabă-te: care sunt temerile mele și ce mă fac ele să fac, să fiu? (e mult sau puțin 20 de minute?)
Adaugă Comentariu