– Dacă nu te potolești imediat plec și te las singur aici!
– Termină sau nu mai primești nimic de la Moș Crăciun!
– Oprește-te în secunda asta sau te duc în casă!
Nu suport amenințarea. Nici cea în care sunt implicat, fie în postura de emițător sau receptor al amenințării, dar nici amenințările pe care le aud chiar dacă nu mă privesc în niciun fel. Amenințarea e maniera prin care anunțăm că puterea e la noi și că suntem gata să o folosim astfel încât să provocăm suferință. Pentru că, oricât ne-am ascunde după cuvinte, în definitiv despre asta este vorba – despre suferință. Te pot face să suferi, pentru că sunt mai puternic. Și te voi face să suferi dacă nu faci ce îți spun.
În relația părinte-copil mie mi se pare că e vorba despre două tipuri de suferință. Cea pe care părintele o promite prin amenințare și cea pe care copilul o resimte ca urmare a amenițării, prin care copilul (re)cunoaște de fapt disponibilitatea părintelui său de a-l face să sufere. Sună…melodramatic? Dar cum se simte? Oare cum se simte copilul căruia părintele îi strigă eu te-am făcut, eu te omor!, un fel de apogeu popular al amenințării din categoria parentaj.
Mai este de fapt vorba și despre o a treia suferință. A părintelui. Orice persoană care amenință a cunoscut suferința de a fi amenințat. Orice părinte care amenință trăiește o suferință care în acel moment e mascată de furie sau neputință. Și, așa cum furia ne acoperă și ne maschează suferința, la fel mascăm și noi de multe ori amenințările în forme de a pune limite, în reguli, în educație. Și în felul acesta ratăm o ocazie de a ne cere scuze, ratăm o ocazie de a ne răspunde mai coerent la întrebarea ce se întâmplă cu noi în acele momente? ce ne amenință pe noi?