Dacă ești cuminte o să îți cumpăr de ziua ta …X…
Nu primești …X… pentru că nu ai fost cuminte.
Cele două fețe ale disciplinării condiționate – pedeapsa și recompensa. Sau fețele iubirii condiționate. Doar că saltul de la disciplină la iubire ne pare prea mare, forțat. Putem accepta mai ușor că disciplinăm condiționat, ba chiar ne felicităm că ne ducem la îndeplinire rolul de a ne disciplina copiii. Dar nu putem accepta că iubim condiționat, nu e ceva ce se potrivește în imaginea noastră despre noi, despre ce fel de părinți suntem. Sper că nu voi rosti niciodată astfel de cuvinte în fața fetiței mele. Și când/dacă se va întâmpla sper că voi avea capacitatea de a redeveni un părinte responsabil și de a mă corecta.
Un astfel de parentaj condiționat ne surprinde uneori prin replicile pe care le primim din partea copiilor noștri. Mie ce îmi iese dacă aleg să fac…X… O astfel de replică ne poate genera fie un sentiment de mândrie (ia uite ce spirit întreprinzător are micuțul) fie un sentiment de revoltă (faci asta pentru că așa spun eu și o vei face ca să nu fii pedepsit). E un cerc vicios în care ajungem să culegem ce am semănat. Condiționăm, vom fi condiționați și vom continua să ne impunem punctul de vedere (câtă vreme vom putea, probabil până pe la vârsta adolescenței). Pedeapsa și recompensa lucrează pe principiul puterii. Eu, părintele, am puterea de a pedepsi și de a recompensa. Au fost generații întregi crescute sub imperiul frazei câtă vreme stai sub acoperișul meu faci ce îți spun eu. Și ceva mă face să cred că e o frază destul de folosită în continuare (aici mă bazez pe experiența de la locul de joacă).
Există însă foarte mulți părinți interesați în mod activ de metodele moderne de parentaj, părinți cărora le este imposibil să se distanțeze de perspectiva pedeapsa/recompensă. Și asta nu are neapărat de-a face cu statutul de părinte. Ci pur și simplu cu felul lor de a fi, cu fricile lor, cu teama de a pierde controlul, cu rușinea de a nu fi suficient de bun, cu sentimentul de a nu fi de ajuns ca om. Și toate acestea determină nu nepărat ce fel de părinți sunt ci mai degrabă ce fel de persoane sunt. De aceea mi se pare că rolul de părinte deschide calea unei aventuri complete: motivația de a deveni un părinte suficient de bun nu are cum să nu te schimbe cu totul.
Adaugă Comentariu