Temperamentul, piatra de încercare
Uneori părinții pot fi copleșiți de multitudinea de factori care contribuie la răspunsul unei întrebări simple: ce anume contează când vine vorba de felul în care va crește copilul meu? Sunt atât de mulți factori, este un răspuns atât de lung încât putem fi ușor descumpăniți. Răspunsul poate începe cu Eu, ceea ce fac eu contează pentru copilul meu, continuă apoi cu tot felul de criterii: societatea, anturajul, școala, învățătorul, colegii, experiențele de viață. Și printre criterii se strecoară de multe ori și temperamentul. Criteriul acesta are ceva special – temperamentul este înnăscut. Pare așadar o loterie. Ai tras lozul temperamentului la naștere și asta a fost. Nu îți rămâne decît să pui în cârca lui ceea ce pare imposibil, prea greu de schimbat. Ne punem lentila temperamentului și prin această lentilă încep să capete sens tot felul de comportamente și stări ale copilului, un sens care ne absolvă pe noi, părinții de responsabilități. Este felul nostru de a ne face viața mai ușoară. Copilul este foarte agitat, poate agresiv? Păi pare oarecum firesc, este un coleric, așa sunt colericii. Copilul este închis în el, are tot felul de momente în care e trist? Așa sunt melancolicii, e felul lor.
Responsabilitatea, ce facem cu ea?
Este ușor să pasăm responsabilitatea pe temperament. Oricum nouă ne este atât de greu, avem oricum atât de multe responsabilități, pe bună dreptate ne dorim să profităm de șansa pe care ne-o oferă propoziția temperamentul este înnăscut. Este firesc pentru noi, părinții, să ne alegem bătăliile pe care le putem duce, avem oricum multe de dus și e o gură de oxigen binevenită să știm că în cazul asta mai putem delega responsabilități și temperamentului.
Sunt zeci de cercetări care demonstrează însă de pildă că temperamentul nu prezice în niciun fel siguranța sau nesiguranța atașamentului pe care copilul îl dezvoltă încă din primul an de viață, în relație cu părinții. Și la fel de multe cercetări (unele care s-au întins pe patru decenii) care demonstrează că tipul de atașament prezice felul în care va evolua un copil din punct de vedere emoțional până la vârsta adultă. Prin urmare, atunci când vine vorba de echilibrul emoțional al copilului și viitorului adult se pare că temperamentul nu este un predictor. Altceva contează, altceva este un predictor, ceva care stă în responsabilitate părintelui.
O perspectivă
Evident, departe de mine gândul de a minimaliza rolul temperamentului. Mai important decât rolul temperamentului mi se pare însă maniera în care părinții decid să se raporteze la el. Și există cel puțin două variante de raportare: cea care aduce confort părintelui, spunându-și asta nu mai ține de mine, așa e temperamentul lui, sau cea care aduce o provocare în plus părintelui, spunându-și știind că are temperamentul ăsta, oare cum pot face lucrurile mai eficient pentru a-i fi de ajutor. Important mi se pare accentul pe faptul că nu e vorba de o loterie, e vorba de o alegere. De pildă, atunci când am aflat că nivelul colesterolului meu a ieșit din grafice, puteam să spun ceva de genul asta este, gene proaste, sau puteam să iau decizia să am mai multă grijă cu ceea ce mănânc. Mi s-ar putea răspunde că exemplul acesta nu este o analogie bună, pentru că e evident că un regim alimentar ajută. Ceea ce este corect, e evident. Întrebarea mea ar fi: este suficient că nu este la fel de evident că nu temperamentul este de vină?
P.S: poza aleasă mi-a sugerat chipul unei fetițe care se gândește la ceva important, poate la o decizie importantă.
Adaugă Comentariu