Cum decideți când e momentul potrivit să aveți un copil? Știu că cel puțin în cazul meu asta a fost o întrebare care m-a preocupat intens. Și mai știu că răspunsurile cele mai des întâlnite erau: “niciodată nu va fi momentul potrivit”, “o să simți când vine momentul”. Și ca să fiu clar de la început – nu voi da un răspuns în ceea ce voi scrie mai jos (cum aș putea?). Voi descrie însă diverse contexte în care întreabarea asta are o încărcătură specifică și fiecărui context îi voi atașa una sau mai multe întrebări dintr-o altă perspectivă.
Deocamdată… career first!
De multe ori cariera pare să fie motivul principal care determină amânarea momentului în care să facem loc/timp/spațiu pentru un bebe. În mod legitim este o preocupare mult mai intensă pentru femei. Și argumentul ăsta pare să funcționeze în orice etapă a carierei
- Sunt la început, nu am apucat încă să dobândesc suficientă experiență încât să mă opresc pentru un copil; în definitiv e in interesul copilului să am o carieră, să îi pot oferi ce are nevoie
- Ești sigur(ă) că mai târziu nu vei înlocui argumentul ăsta cu următorul?
- De-abia am ajuns într-o poziție faină în companie, am muncit pe brânci ca să ajung aici, e șansa mea, trebuie să profit de ea, nu mă pot opri tocmai acum!
- Legat de perspectiva asta mi-a venit în minte imaginea unui alpinist care, în încercările de a cuceri vârful cel mai înalt, a făcut de mult ori cale întoarsă din punctul în care mai avea atât de puțin până acolo; cu alte cuvinte și-a dat din nou șansa de a cuceri vârful respectând semnele muntelui care îi spuneau că e mai înțelept ca de data asta să mai aștepte. Acum, când vrei să ajungi în vârf, ce semne îți dă muntele?
Pe bune, eu părinte?
Ca să fii părinte trebuie să fii un adult responsabil, serios, la casa ta, capul pe umeri, picioarele pe pământ. Așa zic unii. Adică au o imagine clară a rolului de părinte și la fel de clar le este că nu par a avea nimic în comun cu acel rol. Adică li se pare că perspectiva de a fi părinți e ca și când l-ai pune pe Mr. Bean să îl joace joace pe Hamlet (ar fi interesant să aflu că asta chiar s-a întâmplat în cariera lui Rowan Atkinson).
- Sunt prea imatur ca să am un copil
- Ți se întâmplă des să auzi copii caracterizându-se ca imaturi?
Party mode ON!
Alții zic că apariția lui bebe e party breaker. Cum mai ajungem la cheful lui Andrei, cum mai apucăm noi să vedem insulele M și insulele S și toate insulele alfabetului, cum o să ne mai permitem să stăm la o bere și încă una, pe terasă, până la închidere, cum, cum? (dacă vi se pare că toate întrebările astea au venit foarte natural, să știți că e pur întâmplător 🙂 ). La categoria asta nu îmi vine nici o întrebare dintr-o altă perspectivă, îmi pare cel mai greu. Pentru că mi se pare că e ok să rămânem fix în perspectiva asta că suferă din două perspective. Una este premisa că la întrebarea “Cum” răspunsul va fi “În nici un fel” (care din experiența mea s-a dovedit a fi falsă). A doua este următoarea: îți cunoști satisfacțiile de care te bucuri acum (chef/excursii/bere) dar nu și pe cele pe care le aduce bebe. Nu voi încheia cu un clișeu de genul nici nu știți ce pierdeți.
Adaugă Comentariu