Ipoteza de lucru
Actori: mama, tata, copilul de 2 ani
Scenariu:
- copilul face crize de plâns mai ales în situația X (e timpul să plece din parc, e timpul să mănânce, e timpul să se culce)
- mama – se comportă ca și când plânsul nu există, aparent neperturbată, încercând să facă față situație prin calm
- tata – își iese din minți, încearcă din răsputeri să nu izbucnească, eforturi vizibile de a-și controla comportamentul
Într-un astfel de scenariu fiecare actor plânge pe vocea lui. Și fiecare are o voce rafinată pe măsura experiențelor prin care a trecut. Mama și-a dezvoltat plânsul prin detașare. Tatăl prin furie. Copilul este singurul privilegiat care nu a avut încă timpul pentru rafinarea și împachetarea plânsului în altceva. El plânge pur și simplu. Fiecare tip de plâns, în felul său, înseamnă strategia cea mai bună de a face față situației dificile în care fiecare dintre actori se află.
Tensiune fără cuvinte
Pentru adulți poate fi foarte frustrant să se afle în situații tensionate în care comunicarea verbală să nu fie disponibilă. Pentru că noi, adulții, ne aflăm, fără discriminare, sub iluzia faptului că soluțiile sunt mereu în cuvinte. Pe măsură ce le învățăm devenim, ușor, un fel de prizonieri ai cuvintelor și acest prizonierat se simte mai ales atunci când vine vorba de gestionarea emoțiilor. Când întrebi o persoană ce simte răspunsul se transformă de multe ori într-un travaliu din care cu greu iese pentru început un bine. Când ai alături un copil mic care plânge fără să poți înțelege DE CE devine frustrant să nu îi poți cere să îți spună în cuvinte care îi sunt motivele. Și avem impresia că asta ar ajuta. De multe ori impresia e falsă. Dacă ar fi adevărată, și totul s-ar rezolva dacă micuțul ne-ar spune pur și simplu de ce, ne putem imagina că aceeași soluție ar merge de minune și în conflictele din cuplu: îți întrebi partenerul de ce e supărat și s-a rezolvat. Doar ai aflat, nu? Știm însă că nu pare să funcționeze astfel.
Cine se oprește primul din plâns?
Prin urmare copilul plânge pentru că are un motiv pe care mama și tata nu îl pot afla. Frustrant dar de cele mai multe ori adevărat. La rândul lor, mama și tata plâng având un motiv pe care îl știu, plânsul copilului. Dar faptul că știu motivul pentru care ei plâng nu pare să îi ajute deloc. Ce e important pentru mama și tata în scenariul acesta? Eu aș zice că important pare să fie ca nimeni să nu mai plângă, dar primul să fie copilul. Doi adulți par a pretinde unui copil să se oprească primul din plâns. Apoi se vor opri și ei. Adulții au în acest scenariu un avantaj imens, acela de a fi adulți. Și asta se poate traduce în multe feluri, una din traduceri poate suna astfel:
Mă copleșește să îmi văd iarăși copilul făcând o criză de plâns. În situații de genul astă îmi vine să plec cu mintea în altă parte până trece, ca să fac față. Sau simt că îmi ies din minți și nu mai rezist. Mâ gândesc că în situații de genul ăsta trebuie să îi fie teribil de greu și copilului meu. Trebuie să fie ceva copleșitor și pentru el, altfel nu ar plânge în felul ăsta. Cu siguranță are nevoie de ajutorul meu. Singurul lucru pe care îl pot face este să fiu cu mintea aici (chiar dacă e greu), să îmi păstrez calmul (chiar dacă e greu). Să îi arăt cumva că înțeleg că îi este greu. Poate îl pot lua în brațe pentru câteva momente. I-aș putea spune câteva cuvinte, ca și când mi-aș imagina că le înțelege, cuvinte pe care mă gândesc că mi-ar plăcea să le aud și eu când trec printr-o stare atât de grea – văd că suferi foarte tare, ești foarte supărat, trebuie să îți fie foarte greu; îți sunt alături.
Adaugă Comentariu