Aproape zilnic intru în contact cu părinți foarte hotărâți să își determine copilul să împartă (jucării, tricicleta, mingea, creta). Uneori această hotărâre ia forma unei înverșunări, se transformă într-o adevărată luptă între copil și părinte. Copilul își apără proprietatea, părintele își apără orgoliul. De cele mai multe ori (m-aș hazarda să spun chiar întotdeauna) câștigă părintele. Are de altfel toate atuurile să câștige această luptă. Uneori deznodământul este însoțit de replici scurte și tăioase, de genul nu știu cu cine semeni așa rău. 

Trebuie să împartă!

De unde vine această nevoie a părinților ca cei mici să își împartă mereu, cu seninătate, jucăriile? Care este spaima care îi motivează să fie atât de determinați în această direcție? Din punct de vedere social altruismul este apreciat, egoismul mai degrabă blamat; generozitatea este o virtute, zgârcenia un defect. Ne dorim, și este firesc să fie așa, copii generoși, altruiști, sociabili, copii care să stabilească ușor relații cu alți copii. Unde mai pui că dacă obținem astfel de copii, meritul va fi al nostru și vom avea și noi parte de apreciere, pentru că, nu-i așa, așchia nu sare departe de trunchi. Rezonez și mă regăsesc în criteriile descrise mai sus. Mărturisesc că am un sentiment de bucurie de fiecare dată când fiica mea acceptă să își împartă jucăriile. Câteodată mă pune pe gânduri faptul că își împarte toate jucăriile și apoi îi rămâne doar să îi privească pe ceilalți cum se joacă.

Eu sunt de părere că prima lecție a generozității predată unui copil mic este că este în regulă să nu fii generos. Adică este firesc, natural ca un copil de 1 an, 1 an și jumătate, 32 de ani să nu își dorească tot timpul să fie generos, să împartă. Are dreptul să nu vrea, să nu aibă chef. Are dreptul să vrea să se țină cu dinții de mingea lui, la un moment dat. Prima lecție de care are nevoie un copil este cea prin care învață că este în regulă și acest lucru, că dacă simte că nu vrea să împartă la un moment dat nu înseamnă că e defect, că e rău. Cred că fără această primă lecție nu se poate ajunge la generozitate, cu adevărat.

Dialog imaginar 1

(către fetița mea):Văd că nu ți-ai dori să oferi jucăria acum fetiței. E în regulă, pare să fie important pentru tine să nu o împarți și o poți păstra. Mă întreb cum se simte fetița acum văzând că nu îi dai jucăria.

(către fetița care își dorește jucăria): E posibil să fii dezamăgită că nu poți avea chiar acum jucăria aceasta și îmi pare rău. Poate mai târziu se va hotărî să ți-o ofere și până atunci putem căuta poate împreună o altă jucărie cu care te-ai putea juca. 

(bunica fetiței către mine): Eeeee, lăsați-o, că are o grămadă de jucării. Oricum, nici ea nu împarte, să vadă și ea cât de rău e când cineva nu împarte.

(eu către bunica): ….. 🙁

Un alt aspect care ține de cultivarea generozității și pe care îl consider important este legat de modul în care decidem să valorizăm un act de generozitate. Și lucrurile seamănă cu povestea laudelor. Cea mai importantă valorizare pentru cultivarea generozității nu este cea pe care o facem noi ci mai degrabă cea pe care o face însăși copilul, stimulat de noi. Este important pentru un copil să descopere felul în care se simte el împărțind ceva, fiind generos. Mult mai important decât faptul că tata este foarte mândru sau că mama zice bravo. 

Dialog imaginar 2

(către fetița mea): Îi oferi păpușa ta fetiței. Văd că fetița este foarte încântată, vezi și tu încântarea ei, tati? Pare să îți facă plăcere să îi oferi acum jucăria ta. 

(bunica fetiței către mine): Hm, cum le vorbiți… de parcă ar înțelege la vârsta asta.

(eu către bunică): Pot înțelege mai multe decât mulți dintre noi.

(fetița mea către mine): … 🙂

Și în final, un reminder – copiii nu se nasc răi sau generoși, ei devin și cresc avându-ne pe noi drept model.

  Scris de Mihai Manole, psihoterapeut