Timiditatea la copii poate fi privită în mod negativ, în special în culturi care pun mare preț pe sociabilitate și extroversie. Ceea ce nu este bine înțeles este faptul că timiditatea este un instinct de atașament, care împiedică copiii să fie conduși de persoane din afara cercului lor de conexiuni. Timiditatea nu este de cele mai multe ori apreciată nici văzută ca o modalitate prin care natura se asigură că relațiile de atașament cele mai apropiate copilului vor avea cea mai mare influență asupra acestuia.
Instinctul timidității poate să apară pentru prima dată la vârsta de 6 la 7 ani luni, sub forma protestelor față de străini. În loc să facă foarte ușor tranziția de la compania unei persoane la a alteia, copilul începe să manifeste semne clare ale preferinței pentru anumite persoane și semne de stres atunci când sunt separate de acestea. Atașamentul față de ceilalți devine astfel polarizat între persoanele a căror companie o caută și cele de care vor să stea la distanță. Astfel, timiditatea nu este un deficit ci forma naturală prin care natura se asigură că micuțul/micuța stă aproape de persoanele care sunt responsabile față de el/ea.
Timiditatea este adesea confundată cu anxietatea socială – teama sau evitarea situațiilor sociale sau interpersonale. Alarma experimentată în cazul anxietății sociale este intensă, cronică, omniprezentă și trebuie să existe pentru o perioadă de 6 luni pentru a fi diagnosticată. Numai jumătate din persoanele diagnosticate cu anxietate socială pretind că sunt timizi. Timiditatea pe de altă parte este privită ca o caracteristică de personalitate care variază în intensitate între indivizi. Cineva poate fi timid dar să nu fie deranjat de acest lucru.
De ce unii copii sunt mai timizi decât alții?
Cercetările sugerează că există o predispoziție genetică pentru ca instinctul de timiditate să fie mai puternic la unii copii în comparație cu alții. Încă de la vârsta de 4 luni au fost observate diferențe temperamentale asociate cu intensitatea timidității la copii. Bebelușii care manifestau o sensibilitate crescută la zgomotele puternice, un ritm cardiac mai accelerat sau o activitate mai intensă a mâinilor și picioarelor aveau mai multe șanse ca la 2 ani să se ascundă în spatele unui părinte atunci când se aflau și în prezența unui străin sau să prefere să se joace singuri la vârsta de 7 ani. Doar un sfert dintre aceștia au păstrat semne asociate timidității la maturitate.
Cum ne putem sprijini copilul timid?
Atunci când un copil se comportă într-o manieră care indică timiditate adulții ar putea lua în considerare contextul în care se află, persoanele în compania cărora se află. Ceea ce fiecare copil are nevoie atunci când este timid este ca un adult să îl înțeleagă și să ia în considerare următoarele strategii
Abordarea suportivă
Când un copil simte că ar fi ceva în neregulă cu el pentru că nu se acomodează foarte ușor la o situație nouă, această stare poate cultiva sentimentul rușinii, timiditatea. Într-un astfel de context e util să simtă că i se acordă timpul de care are nevoie pentru acomodare, să nu fie presat, să fie încurajat să facă următorii pași în ritmul lui cultivându-i sentimentul de a fi în regulă să își acorde timpul de care are nevoie.
Lăsați-i să se joace
Un sine dezvoltat este o premisă a unei mai facile depășiri a barierelor timidității. Când vorbim de copii sinele lor este cultivat în orele petrecute jucându-se, explorând, descoperind. Pentru a se juca au nevoie de un spațiu separat de activitățile structurate de tipul celor care țin de școală, fără presiunea de a performa sau de a produce rezultate concrete. Copiii sunt liberi să se joace atunci când dorința lor de contact, de apropiere este satisfăcută și se pot astfel baza pe faptul că adulții importanți din viața lor vor avea grijă de ei.
Sursa – http://macnamara.ca/portfolio/why-shyness-is-not-a-disorder-or-deficit-in-kids/
Adaugă Comentariu