O parte a dezvoltării unei autopercepții sănătoase are loc în decursul unui proces pe care psihologii îl numesc oglindire. Fiecare dintre noi are o nevoie înnăscută de a fi observat – și nu așa cum ar vrea cineva să fim, ci mai degrabă așa cum suntem. Copiii ne observă reacțiile întipărite pe chipurile și corpurile noastre, ca să vadă dacă ”Sunt binevenit aici? Pot să fiu așa cum sunt? Pot să simt și să exprim ceea ce simt?”
Copilul vostru vrea să știe că este înțeles, că experiența și existența lui contează pentru voi. Când iubirea noastră este necondiționată, copilul păstrează pur și simplu un sentiment de valoare intrinsecă cu care s-a născut. Acesta nu este un gând conștient, cum ar fi: ”Sunt valoros”, ci, mai degrabă, un sentiment implicit de bunătate și justețe a existenței sale.
Priviți orice bebeluș de numai patru luni; vedeți vreo urmă de rușine în ochii săi? Nu, lumina ochilor îi strălucește asemenea darului minunat care este chiar el, trăgând cu o nedisimulată uimire de degețelele de la picioare, pe care abia le-a descoperit. Valoarea intrinsecă nu este ceva care e dăruit; ea este un drept uman dobândit la naștere și care trebuie să fie păstrat.(Empatia în parenting, Shauna Shapiro&Chris White)
Nostalgii adulte
Noi, adulții, avem nostalgii legate de ”bunătatea si justețea existenței” noastre. Uneori ajungem atât de greu în apropierea acestui sentiment, pare să fie o cale lungă până la el. Bucuria specială pe care o avem privindu-ne copiii este un fel de a ne aminti de cât de plăcută e acea stare. O numim uneori ingenuitate, sinceritate, naturalețe. Ne bucură de fiecare dată, indiferent de ce cuvinte alegem să o descriem. Ne bucură pentru că ne amintește de acea valoare intrinsecă în a cărei regăsire sperăm.
Adaugă Comentariu