Gelozia – naturală și totuși surprinzătoare
Gelozia este un sentiment greu de suportat. Adulții prinși în vârtejul geloziei consumă extrem de multă energie pentru a-i face față. Ne este ușor nouă, adulților, să definim gelozia, să o explicăm, să o înțelegem, atunci când vorbim de gelozia din relațiile intime, romantice. Pentru că relațiile romantice ne sunt la îndemână. Ne este pe de altă parte foarte greu să înțelegem gelozia copiilor întâlnită mai ales în situațiile în care apare fratele mai mic, sora mai mică. Știm că există, teoretic, posibilitatea geloziei, am auzit probabil că se întâmplă. Dar, de cele mai multe ori, când gelozia unui copil își face simțită prezența, semnele acestei prezențe sunt interpretate greșit. Reacțiile față de acest tip de gelozie sunt și ele de multe ori de natură să nu rezolve adevărata problemă.
Criză, gelozie, rivalitate
Pentru fiecare copil venirea pe lume a fratelui sau surorii mai mici nu poate să nu aducă și sentimente din gama geloziei, cu manifestări pe măsură. Pentru un copil într-o astfel de poziție contextul este unul dureros, al unei pierderi. Este o criză, o amenințare. Ceea ce până mai ieri îi era destinat numai lui urmează de acum să fie acum împărțit. Statutul său de unic destinatar al iubirii părinților dispare. Apare în peisaj rivalul. Și rivalul este în situația în care are nevoie de foarte multă atenție, încă de când este în burta mamei. Iar asta pentru copilul gelos se traduce de cele mai multe ori în sentimentul de a fi lăsat pe locul doi. Manifestările geloziei și ale rivalității poate lua diverse forme, de la o stare de apatie, inactivitate, lipsă de interes până la manifestări violente la adresa uzurpatorului. În funcție de maniera de manifestare este foarte ușor pentru părinți să trateze aceste semne ca obrăznicii, răsfăț și poate chiar boală. De aceea este important ca părinții să fie conștienți de firescul apariției geloziei în astfel de cazuri, pentru a putea reacționa adecvat atunci când astfel de manifestări își fac simțită prezența.
Acceptarea, empatia și limitele
Reacțiile adecvate presupun în primul rând empatizare cu starea de suferință autentică prin care trece copilul, acceptarea faptului că pentru el este firesc să fie o situație de criză. Având un astfel de mindset ne va fi foarte greu (dacă nu imposibil) să ne înfurie manifestările, să virăm în utilizarea pedepselor. Copiii au nevoie să simtă că starea lor este înțeleasă și acceptată și să primească permisiunea de a-și exprima sentimentele pe care le au. De exemplu unui copil care spune mi-aș dori ca bebelușul să dispară i se poate răspunde prin nu-ți place bebelușul, ești furios pe el. Nu ar avea nimic de câștigat dintr-o atitudine care l-ar blama și i-ar insufla sentimente de rușine (nu poți spune așa ceva, e fratele tău, trebuie să îl iubești). Manifestările violente la adresa bebelușului trebuie interzise cu fermitate și redirecționate. Copilul poate fi încurajat să își manifeste furia folosindu-se de jucării, prin desen sau printr-o altfel de activitate.
Efortul egalității
Părinții pot deveni foarte preocupați de a aplica tratamente egale. De a împărți dragostea în mod echitabil. Și nu va fi nici o surpriză dacă astfel de eforturi vor sfârși prin epuizare și frustrare. Pentru că niciun copil nu își dorește o dragoste egală cu a fratelui. Fiecare își dorește o dragoste specială. E în regulă pentru părinte să accepte că nu își poate iubi copiii la fel. Acceptând acest lucru poate descoperi ce este particular în modul în care îl iubește pe fiecare în parte și se poate concentra pe acest aspect. În felul acesta și copilul poate resimți felul în care părintele este pe aceeași lungime de undă cu el, nu este pe frecvența unui rol rigid în care caută echitatea.
Adaugă Comentariu