Nu cred că există vreun părinte care să nu fi trecut prin starea în care începe să simtă că își pierde cumpătul când trebuie să facă față unui comportament al copilului. Starea aia în care îți spui nu mă ascultă. Într-o astfel de stare am primit întrebarea: E greu să nu te asculte copilul, nu-i așa?
Da, e greu atunci când tu, părintele, trebuie să faci față acestui gând, copilul nu mă ascultă. Însă ceea ce este greu aici este să reușești să îți dai seama că ai intrat într-un joc al muzicii tale înfricoșătoare. Acest gând este muzica ta înfricoșătoare căreia tocmai i-ai dat play, ai început să îi dai volumul din ce în ce mai tare. Nu are legătura cu copilul, are legătură cu tine. Acest gând te face să începi să simți că îți pierzi cumpătul pentru că gândul ăsta începe să te sperie. Nu mă ascultă, nu mă ascultă…începe să devină poate nu am autoritate, nu mă respectă, nu contează ce îi cer, nu contez așa cum îmi doresc să contez și încet, încet, ca un bulgăre de zăpadă la vale, prinde tot mai mare viteză, devine din ce în ce mai greu. Povestea devine despre tine, nu despre copil. Și s-ar putea să fie o poveste care îți e familiară. S-ar putea ca starea asta de a fi pe punctul să îți pierzi cumpătul când nu ești ascultat să îți fie cunoscută de la locul de muncă, din relația cu părinții, din alte relații, cel mai probabil ceea ce simți acum îți e cunoscut din multe alte contexte. Pentru că muzica înfricoșătoare se aude în multe contexte.
În momentul în care copilul nostru devine, pentru noi, obraznic, răsfățat, răutăcios e primul semn că îl privim cu muzica noastră înfricoșătoare dată la maxim. Vi s-a întâmplat să conduceți mașina cu muzica dată la maxim și să nu auziți sirena unei ambulanțe care se apropia? Cam asta se întâmplă cu noi, nu mai auzim sirenele copilului nostru care ne anunță am o nevoie, am nevoie de tine să mă ajuți.
Suntem obișnuiți ca atunci când apare o problemă să cautăm o soluție prin care să facem problema să dispară. De exemplu: copilul face o criză temperamentală, asta este o problemă pentru mine, părintele, așa că vreau o soluție ca problema, adică criza temperamentală să dispară (pentru mine, părintele). Vreau să termine odată cu criza asta și să nu mai facă alta!
Imaginați-vă că o persoană e în pericol să se înece și începe să strige la noi după ajutor. Preocuparea noastră nu este de a-i spune hei, mai încet, nu mai striga, mai ușor. Preocuparea noastră este de a-l salva, de a-l ajuta. S-ar putea chiar să ne fie de folos să continue să strige, pentru că în felul ăsta ne ajuta să ne orientăm în timp ce înnotăm înspre el. Vă propun următorul exercițiu simplu de reformulare: criza temperamentală este un strigăt de ajutor.
Scris de Mihai Manole, psihoterapeut autonom, specializat în psihoterapie ericksoniană, hipnoza clinică și terapie centrată pe emoție.
Adaugă Comentariu