“Unde-ai învățat, mă, să dai?” strigă mama, înfuriată, în timp ce îl lovește sălbatic peste mâini. Copilul plânge, se ferește, încearcă să scape. “Unde ai învățat să dai în alți copii?”
Am simțit cum mă înfurii. Am simțit cum dau instantaneu o sentință aspră, dură, parcă prea puțin dură în comparație cu duritatea loviturilor încasate de copil: de la tine, de la tine a învățat să lovească alți copii. El este acel alt copil pe care a învățat ca îl poți lovi. A învățat asta de la tine, atunci când îl lovești.
Da, m-am înfuriat, am avut un moment în care am judecat-o foarte aspru pe mamă. Și mi-a părut rău apoi. Mi-a părut rău pentru că mi-am dat seama că dincolo de imaginea de mamă dezlănțuită împotriva copilului ei sigur există imaginea unui alt copil, a unei fetițe care a învățat, pe pielea ei, cum este cu dezlănțuitul furiei. Și ea a învățat asta, cu siguranță. Și mi-a mai părut rău pentru că, dincolo de imaginea de mamă dezlănțuită împotriva copilului ei sigur există imaginea mamei dezlănțuite împotriva ei însăși. Fiecare lovitură pe care o administra sigur o rănea și pe ea, la un moment dat. Și din păcate asta e rana mai ușoară, câte răni mult mai adânci trebuie să poarte, răni pe lângă care durerea de a-ți bate copilul să fie suportabilă…
Un astfel de comportament nu are nicio scuză. El poate fi însă înțeles. Să îți bați copilul nu mi se pare acceptabil în nicio circumstanță. Înțeleg (sau așa îmi place să cred) cum poți ajunge să adopți un astfel de comportament. Înțeleg cum poți ajunge să simți că nu există nicio altă cale. Dar la fel de bine înțeleg că este responsabilitatea unui părinte de a munci din greu să descopere o altă cale. Pentru că există. Și este o muncă ce poate presupune mult travaliu și multă durere, pentru că toate acele răni cel mai probabil vor trebui pansate. Dar poți oricând învăța că se poate și altfel. Poți oricând măcar să încerci, din nou și din nou.
Mărturisesc că de multe ori îmi este greu să asist la scene de acest tip. De multe ori mă gândesc că poate ar trebui să intervin. Și de multe ori îmi pare rău că nu o fac. Știu, în același timp, că într-un astfel de moment, orice intervenție are șanse minime să transmită convingător mesajul pe care îmi doresc atât de mult să îl transmit: văd că suferi, că îți este greu; se poate și altfel; încearcă.
Mai multe detalii şi soluții vor fi prezentate în cadrul seminarului “De ce este important să avem grijă de emoțiile copiilor noștri”, pe data de 30 semptembrie, începând cu ora 11:00, la sediul Centrului de consiliere şi educaţie parentală “Parentaj” din Bucureşti. Vă așteptăm înscrierile pe mihai@parentaj.ro. Locurile sunt limitate!
Scris de Mihai Manole, psihoterapeut autonom, specializat în psihoterapie ericksoniană, hipnoza clinică și terapie centrată pe emoție.
eut
Adaugă Comentariu