Sunt momente în care ideile de parentaj par să nu mai aibă forță. Pe cât de mult sens aveau când le citeam în cărți pe atât de fără ieșire pare situația în care ne aflăm. Atunci, în focul evenimentelor, pare că nu se aplică niciun model. Că nu merge nimic. Și nici nu îți mai arde să stai, să te gândești la un model sau altul, la mindfulness, teorii, generalități. Atunci nu contează decât că pare că nu mai poți. Și sunt cazuri în care părinți care au trecut prin astfel de momente (și îmi imaginez ca a b s o l u t toți trec) întreabă cum să fac în situații ca asta? Și orice răspuns nu pare suficient. Ce răspuns ar fi pe măsura a ceea ce a însemnat pentru ei, pe bune, acea situație?
De cele mai multe ori răspunsul îl avem deja, adică ni s-a întâmplat deja să facem față cu succes unor situații din categoria nu mai pot. Însă nu am observat cum am făcut. Pentru că am făcut față situația ni s-a părut a fi mai ușoară. Cu alte cuvinte, în loc să observăm cum am făcut ne spunem că de fapt nu a fost cazul să facem mare lucru.
Iată o situație din care eu am observat mai târziu cum am făcut. Premisele sunt simple: al doilea weekend prelungit cu vizită la camera de gardă, fetița destul de iritată (pe bună dreptate), părinții cu nervii întinși (pe bună dreptate), reprizele de plâns destul de dese (pe bună dreptate), vremea ploioasă (pe nebună dreptate). Tensiune la mami, tensiune la tati. Într-un moment de apogeu m-am auzit zicând: tati, nu mai pot, am nevoie de un moment să mă liniștesc. Fetiței nu îi pasă (pe bună dreptate), își continuă protestul. Am văzut-o pe soție însă privindu-mă ca și cum ar spune: e ok, du-te, liniștește-te, te înțeleg. Nu știu cum a reușit, eram amândoi în aceeași barcă a emoțiilor, pe bună dreptate. Și brusc nu am mai avut nevoie de niciun moment. Mi-a fost de ajuns. Am privit la rândul meu cu alți ochi protestul fetiței, mi-a fost ușor să îi zic (sper că și prin privire) e ok, liniștește-te, te înțeleg.
În momentul acela teoria nu mă ajuta foarte mult. Era nevoie ca ajutorul să vină într-un mod foarte experiențial, prin ochii soției mele. Și mă bucur că a venit. Cu siguranță vor fi alte momente din categoria nu mai pot însă le aștept altfel bucurându-mă de experiența ultimului de acest fel. Ni se întâmplă tuturor, părinți sau nu, astfel de momente, într-un fel sau altul. Pur și simplu pentru că e firesc să ni se întâmple. Primul lucru pe care îl putem face este să le remarcăm și să învățăm din ele.
Adaugă Comentariu